Şi pe când stătea Simon cu-ai lui la masă, 
Îl avea pe Domnul invitat.
A venit şi o femeie păcătoasă, 
Şi pe vatră jos s-a aşezat.
Şi plângând într-una fără de oprire, 
Nu-i păsa de-acei din jurul ei.
Păcătoasă, ânsă plină de iubire, 
Mai presus de-aleşii farisei

Cor:
Ne-achităm de datorii, cât pe lume vom trăi, 
Dacă pe Isus îl vom iubi.
Să-L rugăm pe Cămătar, să ne dea iertare, har, 
Căci iubirea-i cel mai mare dar.

I-a stropit cu lacrimi sfintele picioare, 
Şi le-a şters cu părul ce-l avea.
Oaspeţii cu toţi priviră cu mirare, 
Căci ea chiar lângă Isus stătea.
Nimeni nu-nţelege taina mântuirii, 
Când cel păcătos s-a pocăit.
Toţi acei de-alături, cu privirea firii, 
Pe Isus Christos l-au osândit.

Cum de îi permite la femeia care
A venit să steie lângă El?
Şi să plângă-ntr-una la a Lui piciare, 
Contra legilor lui Israel!
Pocăinţa-i pentru păcătoşi lăsată;
Fariseii-s mândri, âmpietriţi.
Ei batjocoresc femeia vinovată, 
Şi se cred că sânt neprihăniţi.

Proprietarul casei, rece la privire, 
Pe Isus în gând l-a judecat:
"Dacă El ar fi Christosul din mărire, 
Ar cunoaşte cine-i vinovat.
N-ar lăsa femeia care-i păcătoasă, 
N-ar lăsa să steie lângă El!"
Toţi priveau la Domnul, toţi acei din casă, 
Şi îl osândeau cu toţi la fel.

Domnul îi priveşte şi le tâlcuieşte
Pilda celor doi îndatoraţi.
Simon şi femeia, ei erau aceia
Care de păcate-au fost iertaţi.
Cămătarul iartă dacă dai iubire
Pentru toată datoria ta.
Păcătoasa plânge, plânge cu mâhnire, 
Şi se-ntoarce din căderea sa.

Simon e mai rece, rece la privire, 
Rece şi la fapte, după cum s-a spus.
El cu judecată şi cu osândire
Se apropiase de Isus.
El crezu că vina lui e mai scăzută, 
Nu-i ca şi femeia de murdar.
Dar Isus îi spune, Domnul îl ajută, 
Căci iubirea-i cel mai mare dar.