La râuri, la izvoare 

 
(Psalmul 104)

La râuri, la izvoare, a Lui vieţuitoare
Se-adună însetate de pe a lor cărări.
Mulţimi de căprioare şi păsări zburătoare, 
Se-adună la izvoare din mari îndepărtări.

Cor:
Pământul e-mbrăcat în sărbătoare, 
Cu flori frumoase, cu vieţuitoare.
Cu râuri minunte, cu izvoare, 
Cu munţi înalţi şi gheaţă şi ninsoare.

Căci Domnul udă munţii în zori de dimineaţă, 
Şi văile sânt pline cu iarbă pentru miei.
Ca să le deie hrană, ca să le dea viaţă, 
Căci Dumnezeul mare grijeşte şi de ei.

În marea cea albastră, priviţi leviatanul
Cum trece printre valuri iar oameni-l privesc, 
Iar munţii înspre ceruri, se-nalţă sus vulcanul, 
Cu toate, pretutindeni, pe Domnul îl vestesc.

Când se coboară seara, tot felul de jivine
Se duc să-şi caute hrana, căci oamenii-au plecat.
Prin văi şi pe coline, câmpiile sânt pline, 
Iar când coboară zorii, ele s-au săturat.

La stele şi la lună, prin ploi şi prin furtună
Cu toate se adună să pască pe câmpii.
Iar când coboară zorii, pe câmpuri lucrătorii
Ei vin cu-a lor unelte, femei, bărbaţi, copii.

O Doamne, ce frumoasă e marea Ta lucrare
Şi pe pământ, şi-n appe, şi sus în depărtări.
Şi cedri, şi izvoare, şi păsări zburătoare, 
Minuni fără de număr, şi jos şi sus în zări.

Când El 'şi-ntinde mâna, cu toate înfloresc, 
Împodobind pământul cu dar Dumnezeiesc.
Şi glas de păsărele, şi ape şi uscat, 
Şi cerul plin cu stele, âi cântă neâncetat.

De-aceea Doamne Ţie şi eu îţi voi cânta, 
Şi marea-Ţi bunătate nicicând n-o voi uita.
Căci pentru noi pe toate, şi râuri, şi uscat, 
Din dragostea Ta mare, Tu nouă ni le-ai dat.