
Atunci s-au dus iscoadele să vadă
Pământul care Domnul l-a promis;
Să cerceteze ţara cea frumoasă,
Căci Moise i-a chemat şi i-a trimis.
Din fiecre seminţie unul,
Cei doisprezece s-au încolonat,
Şi după cum le poruncise Moise,
Spre Canaan cu toţii au plecat.
Cor 1
Şi după ce au străbătut câmpia
Şi munţii pete tot în lung şi-n lat,
În timp de patruzeci de zile fraţii,
Pământul cel promis l-au cercetat.
Ei au văzut cetăţile-ntărite
În care locuiau şi uriaşi,
Şi munţi-nalţi, şi văile-nflorite
Cu oameni răi, cu-ai Domnului vrăjmaşi.
Cu-adevărat, e ţară minunată,
Aicea curge mierea pe pământ;
Cu râuri, cu izvoare e brăzdată,
Au glăsuit cu toţi într-un cuvânt.
Şi s-au întors cu toţi cu bucurie,
Luând din roadele de pe câmpii.
Din Canaan porniră spre pustie,
Iscoadele, ai Domnului copii.
Cor 2
Luând cu ei un strugure din ţară,
Cei doi pe o prăjina l-au purtat.
Iar tabăra văzând ce bogăţie
E-n Canaan, cu toţi s-au bucurat.
Cei zece însă, plini de îndoială
Pe Israel ei l-au descurajat.
Cetăţile înalte, ântărite,
Şi uriaşii i-au înspăimântat.
Atunci Caleb şi Iosua strigară:
"Să nu vă temeţi!Domnul e cu noi!
Cu El vom cuceri această ţară,
Cu Domnul vom învinge în război!"
Şi au intrat în Canaan, se ştie,
Acei călăuziţi de Duhul Sfânt.
Iar ceialalţi căzură în pustie
Căci n-au crezut al Domnului Cuvânt.
Să nu se-nfrice fraţii, adunarea,
De nici o forţă care s-ar ivi.
Căci Dumnezeul nostru e scăparea,
Ca şi atunci, cu-aceia din pustii.
Ei nu mai au nici sprijin, nici tărie,
Căci stânca lor demult s-a prăbuşit.
Dar stânca noastră-i veşnică şi vie,
Căci Dumnezeu pe toate le-a zidit.
|