(Psalmul 39)

Iată, plângând alcătui psalmistul
Cântarea care ne-a-nvăţat, 
Că orice om e ca o floare
Ce repede s-a şi uscat.
La început era frumoasă, 
Cu strălucire şi culori, 
Aşa ca floarea din grădină, 
Sântem şi noi, fraţi şi surori.

Cor:
Ca umbra de sub soare, ca umbra trecătoare, 
Ca şi un lat de palmă, e viaţa ta şi-a mea.
Dar dincolo de zare, e viaţa viitoare, 
E marea sărbătoare în care vom intra.

Căci omul e doar o suflare, 
E doar o umbră pe pământ.
Se vestejeşte ca o floare, 
Lovită de furtuni, de vânt.
Dar iată ce zicea psalmistul, 
Cântarea lui ne-a învăţat, 
Să nu păcătuim cu limba, 
Să ne păzim de-orice păcat.

Isus în faţa judecăţii
Puţine vorbe a rostit.
El a stat mut şi în tăcere, 
Când omul rău l-a ispitit.
Tăcerea-i minunată, frate, 
Când eşti de alţii provocat
Ca să te cerţi, să-ţi faci dreptate, 
De nu veghezi, cazi în păcat.


Şi iată căci sfârşitul vine
Pe neaşteptate, dragul meu, 
Şi latul cel de palmă trece, 
Şi ne-ntâlnim cu Dumnezeu.
De-aceea nu-ţi ascunde vina, 
Să ne rugăm stăruitor, 
Căci lacrimile rugăciunii
Ne sânt de mare ajutor.

Nădejdea noastră este Domnul, 
Pe Domnul să ne bizuim.
Căci toate trec, se duc ca umbra, 
Dar noi prin El în veci trăim.